Ca oameni, suntem fiinţe temporale.

Prezentul ne este scindat între un trecut care nu mai este (sau este în amintirea noastră) şi un viitor care încă nu este (sau este doar în imaginaţia noastră). De cele mai multe ori, mintea se fixează fie în trecutul pe care îl interpretează şi valorizează, fie în viitorul pe care nu-l cunoaşte şi pe care îl proiectează, nu o dată, cu teamă sau îngrijorare. Este, cumva, în firea noastră să trăim îngrijoraţi, din moment ce nu avem o certitudine absolută cu privire la viitor. A imagina viitorul în negru sau a ne preocupa de cel mai rău lucru care se poate întâmpla ne consumă inutil energia şi ne face… anxioşi.

Ei bine, dar ce putem să facem pentru a ne opri să ne consumăm energia în gânduri de genul: ”dacă nu voi lua examenul voi fi terminat”, ”dacă îmi voi pierde serviciul, nu-mi voi mai găsi altul”, ”dacă se mai scumpeşte întreţinerea nu voi mai putea face faţă cheltuielilor”, ”dacă nu voi mai putea plăti ratele la bancă…” etc. etc.?

Răspunsul se află în acţiunea prezentă. Oricum nu ştim cu certitudine cum va fi. Atunci de ce să ne blocăm în gânduri care nu au decât efectul de a ne secătui forţele şi a ne consuma timpul? Nimic nu ne împiedică să utilizăm timpul şi energia învăţând pentru un examen de promovare ori pentru o nouă calificare ce ne-ar spori şansele), lucrând ceva care să ne mărească veniturile ori să ne uşureze munca, făcând sport… şi aşa mai departe.

”Momentul prezent nu este niciodată neplăcut dacă îl trăieşti plenar. Singurele situaţii neplăcute apar atunci când corpul trăieşte în prezent, la ora 10:00 dimineaţa, iar mintea o ia înainte, trăind la ora 6:00 seara, sau când corpul trăieşte în Bombay, iar mintea în San Francisco.Ceasornicarul era pe punctul de a repara pendulul unui ceas. Spre marea lui surpriză, el a auzit pendulul vorbindu-i:

- Vă rog, domnule, lăsaţi-mă în pace. Ar fi un act de mare caritate din partea dumneavoastră. Gândiţi-vă de câte ori va trebui să ticăi zi şi noapte, minut de minut, şaizeci de minute într-o oră, 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an, şi asta an după an... Este vorba de milioane de ticăituri. Nu cred că m-aş putea descurca.

Din fericire, ceasornicarul era un înţelept, aşa că i-a răspuns pendulului:

- Nu te mai gândi la viitor. Concentrează-te asupra fiecărui ticăit în parte, şi astfel te vei bucura de ceea ce faci pentru tot restul vieţii. Pendulul l-a ascultat... şi continuă şi astăzi să ticăie fericit.”

În prezent, viitorul nu există. Viitorul este ceea ne imaginăm noi, că se va întâmpla. Îngrijorarea vine din faptul că ne grăbim să anticipăm că, probabil, dorinţa nu ni se va îndeplini. Continuând să trăim cu gândul la ceea ce va fi şi implicit, cu imaginea negativă a viitorului, îngrijorarea creşte.

Prezentul însă e altceva. În prezent, viaţa vine în noi, în fiecare clipă. O viaţă pe care am primit-o în dar şi care, se reînnoieşte cu fiecare moment pe care îl trăim, cu fiecare secundă în care inima bate, iar plămânii respiră. (Încercaţi să vă ţineţi respiraţia. Cât timp puteţi face asta ?... Cei mai antrenaţi dintre oameni reuşesc să o facă foarte puţin. Respirăm deci, fără ca noi să hotărâm acest lucru, viaţa vine în noi fără acordul conştiinţei. ) Dacă ne atingem pieptul cu mâna, putem simţi viaţa, darul pe care îl primim în fiacare clipă. Un dar pe care îl avem ”aici şi acum” şi în care, acţiunea noastră începe deja, să transforme dorinţa în realitate.

Atunci, unde este îngrijorarea dacă noi simțim viaţa (pe Dumnezeu însuş, care vine în noi) în acţiunea prezentă? Îngrijorarea nu mai există. Dale Carnegie are o carte în care ne învaţă să ”trăim în compartimente etanşe de timp”. şi Biblia ne spune că, fiecărei zile îi ajunge grija sa, ori că păsările cerului sau crinii câmpului nu se îngrijesc ce vor mânca sau cu ce se vor îmbrăca, iar Dumnezeu are grijă de asta. şi ce veşmânt frumos le dă crinilor, zice parcă pasajul biblic.